Vrei să comanzi telefonic? Sună-o pe Cristiana.

Telefon0744-623-716
Cos 0
Sageata
Nu aveti nici un produs in cos
Sageata
Nu aveti nici un produs adaugat
Sageata

Intra in cont

Sageata
× intra in cont

Recuperare parola

×

Lyana

În spatele colecției Lyana, stă legenda mamei care a învățat să țeasă.

Povestea spune că acum foarte mulți ani, într-o lume foarte îndepărtată, trăia o fată a cărei mamă era mereu plecată. De fapt, totul a început atunci când ea avea cincisprezece ani.

Mama tocmai se întorcea de la consfătuire, total schimbată la față, cu o privire adânc înfiptă în infinit. Chipul ei oricum albicios, acum imita culoarea zăpezii, atunci când se așterne pe creasta unui munte.

Nu îi spuse multe cuvinte în acea zi, însă zece ani mai târziu, în ziua nunții sale, urma să afle totul.

Până în acea zi, cele două erau nedespărțite. Mama se îngrijise ca fetei ei să nu îi lipsească nimic, atât foloase materiale cât mai ales simțăminte emoționale.

Era un suflet blajin, care îngrijea și integra în lume un suflet crud și plin de lumină.

"Vreau să îi întrețin această lumină pentru totdeauna", se gândea ea. " Toată lumina pe care eu poate nu o mai am, la fel ca cei dinaintea mea și cei dinaintea lor, să rămână intactă în ea și să aducă bucurie in lume".

Anii au trecut, iar copila creștea văzând cu ochii. Lumina era tot acolo, speranțele și imaginația fără limite. Ea era farul mamei sale spre speranță, iubire și viață. Toate necondiționate și eterne.

"Sunt cea mai fericită ființă din lume", gândea adesea fata. Își iubea mama ca pe un zeu care îi oferea toată iubirea și sprijinul de care avea nevoie, fără să ceară nimic în schimb.

Nu erau cei mai bogați oameni din ținutul lor, însă puțini ar fi putut spera la un tezaur, cum era cel din sufletele lor.

"Comorile se poartă în suflet, draga mea fată", îi spunea adesea mama ei. "Oamenii vor fi de multe ori răi cu tine, neîncrezători, plini de întuneric sau tristețe. Tu să îi ierți pe toți și pe fiecare, să rămâi luminoasă în suflet, atât cu ei cât și cu tine. Viața nu este despre suma a ceea ce gândim sau trăim, ci despre ceea ce simțim și hrănim în sufletul nostru".... "comorile se poartă în suflet"...

Foarte des ii reverberau aceste cuvinte în gând și suflet, când se gândea la mama ei, acum, la o săptămână distanță de nunta ei.

Avea douăzeci și cinci de ani, și, alături de ea, avea un bărbat deosebit, pe care îl iubea și aprecia, exact cum era.

La fel cum "agonisise" și ea, în ultimii zece ani de când mama ei era mai mult plecată, acesta avea colțuri lipsite de lumină în suflet, cu regrete și tristețe, mâhnire și revoltă. "E normal să fie așa. Nu poți rămâne mereu un copil", se consola ea.

Și totuși, iarăși și iarăși, în suflet îi sunau ca notele muzicale a unui cântec iubit, pe jumătate uitat, "comorile... comorile se poartă în suflet".

Nu mai stia nimic de mama sa, de peste doi ani. Ultima oară când se văzuseră, era o vreme ploioasă, însă cerul refuza totuși să ude pământul. Mama era timidă, cu ochii vinovați, iar ea, tocmai ce îl cunoscuse pe cel ce urma să îi devină soț.

Preț de o oră, timpul păru că nu mai înseamnă nimic. Fără băgare de seamă, amândouă alunecaseră suav, într-o buclă energetică mamă-fiică, ca în vremurile vechi, când petreceau tot timpul împreună.

Vorbiră despre tot și toate, bucuria scânteind în jurul lor ca artificiile de Anul Nou. De parcă nu trecuse atât de mult timp de la ultima lor întâlnire, de parcă timpul și sufletele lor luau o pauză lungă între fiecare întâlnire.

Și apoi, prinzându-i mâna stângă în mâinile sale, mama se ridică și plecă. Fata știu că nu o va mai vedea multă vreme, însă deja se obișnuise. Nu nutrea ură sau dezaprobare.

Avea încredere în mama sa, și chiar dacă îi lipsea călăuza ei, chiar dacă crescuse de la copilă la femeie, fără a o avea lângă ea, avea încredere. Oricum... "comorile se poartă în suflet". "Iar timpul nu înseamnă nimic. Distanțele nici atât", își spuse și de data aceasta.

În ziua nunții, erau curcubee pe cer. Cel putin două zărise ea, iar el o aprobă. "Anunță belșug" , îi șopti. Cu o noapte înainte, plouase isteric, iar ea nu mai putea de bucurie. Se bucura de natură, așa cum era.

Mama ei o învățase. "Fiecare tunet este un dans al norilor, iar fulgerele, lumina din sufletul naturii", îi spunea mama. "Și eu am un fulger în suflet?", întreba copila nedumerită. "Desigur, toți avem. Și este de datoria noastră să îl îngrijim și să îl iubim. Chiar dacă uneori simțim că ne arde"... chiar dacă...

"Ce ființă minunată", contemplă, înainte să adoarmă în acea ultimă seară ca domnisoară.

Gândul o duse inevitabil la faptul că nu îi va fi alături în ziua cea mare, însă "distanțele nu înseamnă nimic, ea va fi oricum cu mine". În acea noapte, parcă o și visă, pentru că atunci când se trezi, inima îi gonea puternic și se simțea plină de bucurie. Doar mama ei îi putea da asemenea stări... "comorile se poartă în suflet".

Nunta începea târziu în acea zi, după asfințitul soarelui. Pregătirile erau în toi, emoțiile la rang de regi și regine, iar bucuria de nestăvilit. Amalgam de culori, lumină și zâmbete.

În febra pregătirilor, exact când își pregătea rochia albă, ce trona pe umerașul frumos împodobit, simți o atingere delicată pe umăr. Era mama.

Cu lacrimi în ochi, o imbrățișă, spunându-i că o iubește. "Mă bucur că ai ajuns!", îi șopti fata la ureche. "Cum să fi lipsit? De zece ani mă pregătesc pentru această zi."

"Dar oare unde ai fost?", se întrebă pentru a mia oară în gând fata. "Am fost plecată să învăț cum să țes stelele cerului, fulgerele pământului", îi spuse mama zâmbind, de parcă îi citise gândurile fetei.

"Ai fost mereu prea mică și nepregătită pentru asta, însă astăzi, este rândul tău să știi", continuă femeia. "Acum zece ani, când am plecat, mama mea îmi spuse și mie ce urmează să îți spun eu ție. Nu putu să îmi spună mai repede, pentru că eu nu am fost măritată niciodată, însă tradiția nu ține seama de acest lucru. Când ai împlinit cincisprezece ani, a trebuit să plec, să învăț să țes stelele cerului, fulgerele pământului".

Fata era total uimită. Știa despre tradițiile lumii lor, îi chiar plăceau, însă aceasta îi suna total absurd. "Ce tradiție ar despărții mama de fata ei?".

"Timp de zece ani am învățat tainele țesutului, însă nu orice țesut. Am învățat de la femeile înțelepte ale lumii, cum să prind în haine omenești, stelele cerului și fulgerele pământului. Comorile se poartă în suflet", zâmbi sfios, cu o privire caldă și iubitoare, revărsată peste fața ei.

Era atât de frumoasă în acea zi. Fata ei era femeie. "Și exact de aceea a trebuit să plec" ,se gândi să îi spună. Dar nu o făcu, însă își continuă istorisirea.

"Noi toți, suntem copiii cerului și a Pământului. Ne naștem plini de lumină, plini de culoare. Lumina din cer, culorile de pe Pământ. Cu cât creștem, ne pierdem strălucirea, ne pierdem culorile. Tradiția spune ca noi, mamele, să învățăm cum să vă zămislim a doua oară pe această lume, în ziua nunții voastre.

Atunci când vă gătim de nuntă, nu o facem pur și simplu. Ci vă dăm viață din nou. Cu taina țesutului de stele ale cerului și fulgere ale pământului, vă prindem în rochie și în păr, în suflet și în trup, bucăți din cer, bucăți din pământ. Pentru a vă învia lumina, pentru a vă reaprinde culorile."

Fetei începu să îi tremure buzele, într-un efort tacit de a nu plânge. Mâinile deja transpirate, se amestecau într-un dans al emoțiilor, cum nu mai simți niciodată.

Cu voce tremurândă și deja cu lacrimi în ochi, după o pauză de câteva secunde, mama reluă monologul.

"Noi, mamele, vă iubim mult, și chiar dacă în ultimii zece ani ai simțit că nu mai sunt lângă tine, de fapt, eu eram. Știu că nu m-ai observat de fiecare dată. Doar atunci când îți făceai timp. Dar am venit spre tine de multe ori. Însă acesta este blestemul tinereții, zâmbi cu un aer de ușoară vinovăție, am fost și eu tânără și în nebunia vârstei, am uitat de multe ori de mama."

"Însă, acum ești femeie, și urmează să începi o nouă viață, dar lumina cu care te-ai născut, nu trebuie să dispară. Fulgerul din tine și stelele pline de lumină, trebuie să rămână acolo. Le fel și culorile. Cum altfel să le poți dărui și tu la rândul tău, copiilor tăi?"

Mai vorbiseră mult în acea zi, povestind ca două prietene bune care nu s-au mai văzut demult. Într-un târziu, mama începu să își gătească fata pentru marele eveniment.

Cu multă măiestrie și dragoste, fata fu împodobită cu cele mai strălucitoare bucăți de cer, bucăți de fulger, umplând astfel sufletul fetei cu lumină și culoare. Se simțeau amândouă mai vii ca niciodată.

"Iar acum, un ultim detaliu". Mama luă buchetul miresei și cu câteva mișcări ample și delicate, țesu și în el câteva bucăți de lumină.

"În timpul nunții, la momentul potrivit, aruncă buchetul spre toate domnișoarele. Am prins în ele stelele cerului, fulgerul pământului. Oferă-le o bucată din ce ai primit tu astăzi. Le va prinde bine! Vor fi o călăuză bună spre povestea lor."

Iar fata făcu exact așa. Nunta fu o bucurie și o sărbătoare a iubirii. Cu fiecare oră în care purta cu mândrie rochia împodobită cu țesătura mamei, se simțea mai plină de viață ca oricând.

Înțelesese atunci că nunta nu este doar o sărbătoare pentru unirea a două suflete, ci și un legământ de reîntregire cu tine însuți.

Este ocazia unică de a readuce lumina stelelor în suflet, puterea fulgerului în trup și culorile pământului în viață.

"Fără mama nu aș fi descoperit aceste lucruri. Și poate nu aș fi înțeles niciodată adevărata taină a vorbei noastre, "Comorile se poartă în suflet". Te iubesc, mamă."

Și gândind aceste ultime cuvinte, ochii umeziți începură să picure lacrimi. Mama ei o privea cu mândrie și multă dragoste.

La rândul ei, fata își privea mama cu admirație. Avea pielea albă și buzele pale. Pielea încercată de vreme și părul albit. Însă ochii, ochii erau intacți. Plini de lumină, plini de culoare.

Iar ea, fata care de azi era femeie, se renăscuse în acea zi, mai frumoasă și mai luminoasă decat oricând.

×

Lollipop

Colecția Lollipop este creată în jurul poveștii fetei din regatul fără culori și băiatul din Regatul Culorilor care se îndrăgostesc și descoperă împreună viața.

Povestea spune că a fost odata ca niciodată o fată și un băiat ce se iubeau mult.

În regatul fetei domnea monotonia. Strazile mereu negre, mereu albe, mereu gri, semănau cu o iarnă continuă. Oamenii ursuzi și lipsiți de viață se plimbau anesteziați pe străzile regatului încercând să pară normali. Aici, însăși fauna și plantele erau în alb și negru și gri. Totul.

Fata era diferită. Mereu curioasă de Regatul Culorilor și ale sale explozii de viață. Povestiri despre pictatul tuturor lucrurilor, descoperire și explorare. Culoare și voioșie.

Ea era însă în altă poveste, altă orânduire. Părinții ei de multe ori o surprindeau privind hipnotizată spre cerul înstelat, singurul cer care îi semăna parcă a culori.

" Acolo sus este sigurul loc unde nu puteți umbla, iar stelele sunt colorate. Uite! Culori!". Însă părinții ei nu vedeau altceva decât picuri albi de ceară pe un hău negru. "Ești încă tânără, dar curând vei vedea lucrurile ca noi".

În celălalt capăt de lume, în Regatul Culorilor, viitorul nostru mire trăia o zi obișnuită acelui regat. Se trezea în fiecare zi plin de bucurie, pictând și înfrumusețând în culori, fiecare colț de regat a cărui culoare începea să pălească.

Aceasta era îndeletnicirea lor. Să coloreze și să dea viață prin culoare lumii. Specialitatea lui, insectele și păsările mici. Avea grijă de fiecare și deși își dorea de multe ori să umple de culoare totul, tradiția era tradiție.

"Nu uita fiule! Două din zece vietăți trebuie să rămână lipsite de culoare", îi reamintea mama sa pe cand avea 15 ani și își începea ucenicia.

El nu înțelesese pe atunci regula aceasta stupidă dar apoi tatăl său îl dumirea de fiecare dată. "Doar așa ne putem aminti că suntem la un pas distanță de monotonie și rutină. Doar așa știm să apreciem cu adevărat restul de 8 vietăți bogat colorate. Însă nu te îngrijora! În ochii acelor vietăți, oricum totul rămâne colorat. Ele vor fi mereu fericite fiule".

Acest gând îi mai dădea speranțe. Chiar mari. Pășea în fiecare dimineață prin lume plin de încredere numărând din doi în doi, iar când ajungea la 8 sărea două vietăți. Inventase chiar și un cântec din această numărătoare.

Fata și băiatul se întâlniră prima oară la una din întrunirile anuale de "împărtășire a principiilor". Practic, era o dezbatere anuală prin care fiecare regat încerca să explice celuilalt de ce "cum facem noi" este mai bine.

Comuniunile între doi oameni din regate diferite nu erau interzise. Ba mai mult, erau mereu privite ca modalități de a "converti" un regat la principiile celuilalt.

Între cei doi a fost dragoste la prima vedere. Părinții lor nu puteau fi mai bucuroși de eveniment. "Avem ocazia de a ne aduce contribuția în lărgirea principiilor regatului nostru" gândiră parcă la unison cei 4 viitori socri.

În desele întâlniri pe care cei doi le aveau (tradiția spunea ca înainte de nuntă, cel sau cea din Regatul culorilor să își viziteze sortitul sau sortita în regatul lipsit de culori), băiatul îi povestea necontenit ce sunt culorile și cum se văd, ce înseamnă urarea "explozie de culoare în suflete si minte" pe care cei din regatul său și le spuneau, și cum își trăiau ei viața în bucurie și culoare.

Fata era mereu fascinată și plină de entuziasm ascultând istorisirea, însă în sufletul și mintea sa rămâneau doar închipuiri ale imaginației. Nu știa cum sunt defapt culorile, cum arată roșu sau verde sau albastru. Doar își imagina, iar acum parcă și simțea datorită lui. Galben știa cum arată pentru că băiatul îi confirmă că într-adevar, stelele au "un fel de nuanță de galben". "Știam eu!" exclamă fata în sinea ei.

Erau fericiți. Și deși ea nu știa culorile, cel puțin se umplea de culorile din sufletul băiatului. Le purta cu bucurie întreaga săptămână până la următoarea întâlnire. Chiar dacă toți oamenii în jurul ei își păstrau viața monotonă și lipsită de orice conștientizare a culorilor, totul alb, totul negru, totul gri, ea era deja pe alte tărâmuri.

Într-o zi, pe neașteptate, băiatul veni la întâlnire cu un cadou pentru ea. Un cufăr mare, alb (deși i-ar fi plăcut să îl coloreze în mii de culori). Era grijuliu la aceste detalii. Orice tradiție încălcată risca să le compromită logodna.

Fata însă se temea. El era foarte misterios iar ea se gândi să nu fie ceva interzis in cutie. Ceva colorat.

Deschizând cufărul, descoperi cu uimire vreo douăzeci de vietăți lungi cu piciorușe scurte, de un gri lăptos cu perișori fini pe spinare. "Așa cufăr mare pentru câteva vietăți atât de mici" se gândi ea. Nu știa ce sunt, dar era foarte bucuroasă că erau gri și nu colorate. "Nu sunt chiar cadoul visurilor mele, însă cel puțin nu sunt colorate. Și sunt de la el! Le voi păstra și îngriji cu toată iubirea! Vietăți mici și ciudate."

Băiatul, foarte încântat și cu un zâmbet larg plin de culoare, îi spuse doar atât "Păstrează-le până în ziua nunții. Hrănește-le cu frunze și nu le arăta nimănui." Iar fata luă cufărul și îl puse bine.

Când era singură, scotea vietățile din cufăr lăsându-le să se plimbe prin camera ei, iar acestea, timide și pierdute în spațiu, se plimbau agale pe unde apucau. Înfulecau frunze molcom și tăcut, cu o răbdare ieșită din comun. "Până și modul în care trăiesc și se mișcă seamănă cu lumea mea" constată fata. Zâmbi amar și se îndreptă spre fereastra unde stelele galbene o așteptau. "Măcar aici nu puteți umple voi peisajul cu alb și negru și gri".

Ziua nunții veni. Forfota fu mare în acea zi specială pentru cei doi. Nunțile între regate se petreceau pe un tărâm neutru în care singurele culori permise erau desigur nonculorile alb și negru și gri. Ai putea spune că regatul fără culori "făcea regulile" în aceasta lumea. Și poate chiar așa era.

Regatul Culorilor poate îi respectau prea mult pe cei din regatul lipsit de culori, sau poate se temeau de ei. Sau poate pur și simplu era încă o tradiție pe care nimeni nu mai știa de unde vine și de ce o mai urmau.

Pe masa mirilor, trona cufărul alb primit de fată cu câteva săptămâni în urmă. Nu îl mai deschise de peste 5 zile. Așa primise instrucțiuni de la el. "Doamne, sper să mai trăiască sărăcuțele mele vietăți! Le-am lăsat frunze din belșug, dar cine știe. Dacă au murit de plictiseală, dacă nu mai au aer...". Dacă, dacă , dacă.

Tradiția spunea că în ziua nunții, mirele trebuie să facă un cadou miresei. Nici nu știa fata că își îngrijea cadoul de o lună și că astăzi nu va primi doar un cadou, ci o adevărată experiență.

"Să vină cadoul, drag mire!" "Cadou!" "Cadou!" "Cadou!" "Cadou!" . Nuntașii își jucau rolul cu brio. Dintr-o mișcare scurtă, mirele fu în picioare. Parcă la un semn, toți nuntașii încetară scandările așteptând nerăbdători cadoul.

"Draga mea mireasă. Acum o lună ți-am oferit în dar un cufăr alb, în ton cu regatul tău. În el, "vietățile", așa cum le-ai numit tu, ți-au ținut de urât zi de zi. Le-ai hrănit și îngrijit, ai prins drag de ele. Îți multumesc pentru acest lucru. Însă sunt sigur că ai fost curioasă de ce în regatul tău nu există aceste "vietăți". Astăzi și acum, este momentul să afli. Rog toți nuntașii din regatul soției mele, să se lege la ochi dacă simt că nu sunt pregatiți pentru ceea ce urmează."

Cu un gest lung care păru un secol pentru mireasa extrem de nerăbdătoare și curioasă, el luă cufărul și îi desfăcu încuietoarea. Apoi ridică cu grijă capacul.

În primele 3 secunde nu se întâmplă nimic. "Au murit! Sigur au murit... vai, dragele mele vietăți!" se gândi ea cu un gust amar în gură.

Apoi cu o simplă mișcare sus-jos minunea se întâmplă.

Aripi, aripi colorate, explodând haotic în aer. Roșu și verde și galben și albastru. Violet și roz și portocaliu și lila. Fata era fără grai. Își simțea inima adânc înfiptă în gât dar și în fiecare ureche. Bum, bum, bum. Bum, bum, bum. De parcă avea 3 inimi. Broboane de lacrimi, ca roua pe frunze, încolțiră în ochii ei gingași.

"Dar... dar, dar ce sunt acestea? Unde sunt vietățile mele?" întrebă ea înfundat. "Acestea sunt vietățile tale! Sunt fluturi, iubita mea. Fluturii tăi. Privește-i cum zboară. Privește culorile. Culori ce au crescut și au înflorit din însăși regatul tău lipsit de culoare."

Era uimitor atât pentru ea cât și pentru nuntașii regatului fără culori. Câțiva dintre ei se ridicară și duși au fost, însă marea majoritate erau țintuiți pe scaunele lor, privind spectacolul de culoare și dansul măiastru al celor peste 20 de fluturi care umpleau zarea în alb și negru și gri cu culori minunate, radiante.

"Vezi tu, continuă băiatul, viața poate fi oricum dorești să fie. O poți trăi în alb și negru și gri, o poți trăi în culori vii, pulsante, însă orice ai alege, oricând și în orice mediu, chiar și cel mai închis și monoton mediu, poate fi pântecul unui infinit de culoare. Eu îmi doresc pentru tine, pentru noi, fericire și împlinire, și dacă mă vei chema în lumea ta, o voi face. Oricum, ai in fața ta dovada vie că și în regatul tău poți hrăni și crește culori. Acești fluturi rămân dovada iubirii mele pentru tine, iar sufletul meu va fi mereu un cufăr alb plin de fluturi colorați, care te vor îmbrăca mereu în culorile iubirii noastre."

Cei doi trăiră o viață lungă și frumoasă împreună, nunta lor rămânând în istoria celor două regate ca un moment de sinceră redescoperire si regândire a tradițiilor.

Cei doi au ales să colinde lumea, îmbinând culorile cu nonculorile și găsind sens și împlinire oriunde au mers. Până la bătrânețe, înconjurați de copii și nepoți, ajutaseră mulți oameni să descopere culorile ce se pot ascunde în alb și negru și gri, la fel cum stăteau ascunse culorile fluturilor în cochilia păroasă a omizilor gri, cu mulți ani în urmă, când se căsătoriseră ei.

În viață, de multe ori avem în față doar omizi albe și negre și gri. Și la fel ca fata, nici măcar nu știm ce sunt aceste "vietăți". Le luăm ca atare. Poate speriați, poate triști sau scârbiți de culorile lor, de aspectul lor. De cum "se simt".

Neconștientizând însă că prin ele și dincolo de ele, de fiecare dată putem redescoperi culoarea și frumusețea vieții. Este responsabilitatea noastră să fim ceea ce putem fi, să ajungem unde vrem să ajungem, să acceptăm albul și negrul și griul în drumul spre culorile curcubeului.

×

Ioana

Cu foarte, foarte mulți ani în urmă, undeva într-un sat uitat de lume, trăia o fată de boier. Era singură la părinți. Un suflet blând și luminos, era îndrăgostită de natură și tot ce era gingaș și neajutorat. "Într-o zi, îmi vei vinde averea, pentru a proteja tot ce te înconjoară", glumea tatăl ei de multe ori, atunci când fata venea acasă cu tot felul de animale rănite, păsări cu aripi rupte sau chiar copăcei cu trunchiul frânt de un animal, sau poate de vânt.

"Sunt vulnerabile acolo afară. Și dacă avem puterea de a face ceva, de ce să nu facem?", era de părere tânăra domniță. Viața ei era un amalgam ciudat de animale salvate, copăcei plantați și cursuri de bună conduită. "Doar e fată de boier!", exclama mama sa.

Însă cel mai apropiat de sufletul ei, era trandafirul din spatele curții. Într-o grădinuță împrejmuită cu liane și garduri verzui, creștea mlădios și mândru, un trandafir sidefat. Un arbust înalt, cu tulpini de o strălucire rară, mereu înflorit și mereu bucuros de vizitele fetei. "Pot să jur că atunci când mă apropii de el, frunzele cântă. Îmi cântă mie!", gândea cu multă convingere fata. Îi era rușine să spună cuiva gândul acesta nebun, însă ea era sigură că așa este.

Florile sale, mereu albe, erau de o frumusețe rară. Cărnoase și de o strălucire adâncă, te îmbătau cu parfumul lor puternic. Puteai să îl simți de la un capăt la altul al moșiei, iar dacă vântul era în favoarea ta în unele zile, parfumul său putea ajunge la kilometrii distanță.

"Comoara mea prețioasă!", exclama fata mângâind tandru florile. Trandafirul îi răspundea mereu cu un foșnet discret, ca o șoaptă desprinsă de pe buzele unui copil grijuliu. "Doar de aș putea să îți păstrez minunatele flori pentru totdeauna. Pe fiecare!"

Nu avea dorintă mai mare ca aceasta. Mulți încercară să îngrijească trandafirul cu ale sale flori, pentru a le conserva, însă oricât încercau, în cele din urmă, florile ca de saten, se uscau sub mantia necruțătoare a timpului, scuturând pe țărâna negricioasă, viscol gălbui de petale ostenite.

Într-o zi târzie de iarnă, la curtea boierului, se prezentă un flăcău înalt, chipeș și frumos mirositor, după cum i-l descrisese fata prietenelor ei, la trei zile după venirea sa.

Tânărul băiat dorea să lucreze pe moșia boierului, mai exact grădinar în curtea fetei. Studiase tainele grădinăritului și era pregătit să aibă grijă de "comoara prețioasă de saten" a domniței. Fata nu fu foarte încântată de idee, însă acceptă. Îi plăcea băiatul. La început însă, părea că el nu avea niciun interes pentru ea.

Tot ce părea să își dorească el, era să îngrijească grădina cu al său trandafir. "E frumos, îi spuse el, o plantă sănatoasă și plină de sevă." Dacă apropiai urechea atent de tulpinile sale tot mai groase, puteai parcă să auzi viața curgând prin el. Iar trandafirii, mult mai frumoși decât și-ar fi putut imagina din poveștile auzite în tot ținutul.

Fata nu își punea foarte multe speranțe, mai ales după ce flăcăul îi transmise că "nu ma aflu aici să îți salvez florile. Nu există plantă cu flori veșnice."

"Un îngânfat nesuferit! Nu știu unde l-ai găsit", se răsti fata la tatăl ei. Însă în sufletul ei, povestea era alta. Discursul diferit. Trăirile intense și pline de pasiune. Îl iubea și îl ura. Îl iubea pentru gingășia și atenția cu care îngrijea planta sa de suflet, îl ura pentru modul în care o ignora și nu o menaja cu discursurile sale sincere și directe.

Timpul trecu, iar zăpezile acoperiră de câteva ori trandafirul până când fata observă înca ceva diferit față de alți ani. Sub trandafir nu mai poposeau petale de floare. Semăna cu o poveste supranaturală, direct de la zei. Își dădu seama atunci că poate nu o deranja atât ofilirea florilor, cât faptul că le vedea murind. Acum nu le mai vedea decât în plină strălucire, cărnoase și sidefate ca de mătase. Apoi pur și simplu dispăreau.

"Parcă sunt mai frumoase ca niciodată. Face o treabă bună, iubirea mea secretă." Era foarte îndrăgostită de el. În fiecare dimineață îi urmărea ritualul. Fiecare gest, fiecare unduire a mâinilor. Grija pe care o avea pentru trandafirul ei. Însă nu îi spuse niciodată. "Oricum nu îi pasă de mine."

Totul până într-o zi frumoasă de vară. Trecură doi ani de la ziua în care veni la curtea boierului iar astăzi, de parcă ar fi fost vreo zi specială, băiatul dori să se vadă cu fata. Cerul de un albastru pur, crud și cumva cald, îmbălsăma pământul în liniștea dimineții. Doar păsările cu al lor tril aruncau săgeți timide de sunete. Nu foarte departe de moșie, susurul râului semăna cu freamătul unei păduri. Viorile frunzelor de trandafir, cântau fetei oda dimineții. Și ca de nicăieri, în acea dulce pace se auzi...

"Bună Ioana!" Fata simți un vulcan explodându-i în piept. Lava lui cobora în jos, urca în sus, se împrăștia cu viteza luminii prin tot corpul. Când întoarse privirea, ochii lui o întâmpinară cu emoție.

"Știu că de când sunt la moșia tatălui tău, nu am prea vorbit cu tine. Însă a trebuit să mă concentrez pe munca pe care o am."

"Da, sigur. Ce să spui și tu...", gândi fata, iar el continuă. "Tu nu știi, însă am obișnuit să locuiesc pe creasta dealului acela." Mâna sa arătă spre miazăzi. Era o colină de un verde crud, cu o casă aproape în vârful acesteia. "Zici că împunge cerul", se gândi ea.

În gestul făcut, mâna îi trăda emoția, aceasta dansând într-un tremur surd, greu de privit. "De acolo te-am privit mult timp. Vezi tu, și eu iubesc florile și natura. Iar grija ta pentru ele mi-au atins sufletul. La fel și tristețea ta, când trandafirul își scutura de fiecare dată florile, într-o plângere de petale albe." Fata era consternată. "Oare... oare să aibă și el sentimente pentru mine?... nu, nu, nu. Nu te gândi la asta!"

"Atunci am început să studiez tainele florilor, taina trandafirilor și cum să îți îndeplinesc visul. Acum doi ani, când am venit la curtea tatălui tău, eram pregătit, iar de atunci, am avut grijă ca niciun trandafir să nu mai moară. Chiar daca nu este așa cum ai sperat tu, am reușit să fac exact acest lucru."

Fata avea lacrimi în ochi. "Vino cu mine, am ceva să îți dăruiesc." Băiatul zâmbi și îi întinse mâna. Ea și-o oferi pe a ei și porniră spre dar. Într-o poieniță, nu departe de moșie, se afla o căsuță mică din lemn, ușor putrezită la bază și plină de mușchi verzi. "Ce frumos", contemplă ea, plină de emoție. Vulcanul parcă era de nesecat. Arunca limbi de lavă în stomacul fetei, în urechi și gât. Parcă era într-un vis. Un vis frumos, din care nu voia să se trezească.

"Așteapă-mă aici", spuse băiatul și intră în căsuță, închizând ușa. Câteva secunde mai târziu, ușa se deschise. Din ea, ca o cascadă de lumină orbitoare, ceva alb, lung și strălucitor își făcu apariția. Îmbrăcat parcă în acea nălucă strălucitoare, băiatul ieși din căsuță, în soarele proaspăt al dimineții, cu ceva majestic. "Oare ce este.. of, de ce nu îmi pot da seama", se frământa fata.

Cu un gest măiastru, băiatul scutură năluca, lăsând la vedere sute de trandafiri albi, legați ca prin magie, unul de altul. "Dar... dar ce îmi arăți? Cumva, aceia sunt... ", "...trandafirii tăi", încheie băiatul propoziția pentru ea, cu o voce fermă dar plină de afecțiune.

"Vezi tu? Nu există veșnicie în natură. Totul apare și apoi trebuie, inevitabil, să dispară. Doar așa natura poate face loc următoarelor minuni. Doar așa putem avea loc toți. Doar așa putem înainta și descoperi lucruri noi, mai bune ca cele dinainte. Însă ce poți face, este să imortalizezi fiecare sclipire a naturii, ca o amintire ce nu va pierii. Am învățat această taină de la Maestrul Florar."

"Păi și cum... și ce ai făcut. Este minunat!" Nu știa exact CE este minunat, pentru că încă era total bulversată. Vulcanul deja se transformase într-o minge de foc, care părea să fie deja mai mare decât ea însăși, pentru că până și el îi simțea dogoarea. Sau poate era propriul său vulcan.

"Fiecare trandafir de aici reprezintă o amintire. Împreună, sunt amintirile ultimilor doi ani. Amintiri pe care le avem împreună. Eu doar le-am salvat, le-am țesut împreună și ti-am făurit această comoară." Într-un târziu își dădu seama ce este. Era o rochie albă, sidefată și luminoasă. Era făcută din sute de trandafiri. Trandafirii ei, care străluceau mândrii în lumina soarelui. Erau plini de viață, de parcă doar ce înfloriră.

Nu îi putu spune niciodată cum a făcut, pentru a nu rupe taina, însă 6 luni mai târziu, avea să poarte pentru prima oară rochia albă de sidef, frumos inmuiata in parfum de trandafiri, ce o primise de la băiatul pe care îl iubea. Era ziua nunții sale, iar în dreapta sa, băiatul care deveni acum bărbat, îi stătea plin de emoție alături.

Erau frumoși, iar ea știu, din acea zi în poieniță, la umbra căsuței de lemn, putrezită la bază si plină de mușchi, știu că și el o iubea. Își aminti mângâierea pe care i-o dărui, sfioasă, în semn de mulțumire, pentru tot ce făurise pentru ea. El îi zâmbi și îi întâmpină mâna, cu palma sa aspră, ducându-i mâna spre buzele lui. Va păstra mereu în suflet, ca pe o nestemată, amintirea aceea. Atingerea buzelor lui pe mâna ei, ce se cuibărea tremurândă în mâinile sale aspre.

Iar în acea zi a nunții, nu putea fi mai frumoasă de atât. Rochia împletită din trandafiri albi, sidefați, strălucea sub soare, împărtășind cu toți invitații, emoția și iubirea sinceră ce îi unea.

Iar vulcanii, eh vulcanii, au rămas aprinși până la final. Îngrijiți cu trandafiri albi, narcise colorate și orice floare se putea găsi pe Pământ.

În îngrijirea lor plină de pasiune, atenție și iubire, toate străluceau și dobândeau parcă viață veșnică. Pentru că în iubire, nimic nu se stinge, doar se tranformă. Iar trandafirii de pe drumul iubirii, lasă mereu loc următorilor, însă nu se pierd. Rămân acolo undeva, unde doar lumina iubirii îi poate lumina. Fără aceasta, totul pare să dispară, când de fapt, se țese într-o pânză veșnică de amintiri, pe care tot ce trebuie să facem, este să o îngrijim.

×

Primavera

Povestea colecției Primavera este frumoasa poveste de dragoste dintre Soare si Terra, așa cum urmează să o povestească bunicul, nepotului său.

"Bunicule, de ce e atât de frumos pe planeta noastră?", întrebă nepotul într-o zi senină de vară, sub soarele care lucea tandru peste parc. "Pentru că Soarele ne iubește pe noi și pe mama noastră.", răspunse amuzat bunicul. "Mama noastră?". În mintea copilului, rulară într-o secundă, un milion de scenarii, însă niciunul cel potrivit ideii că el și bunicul său, ar avea aceeași mamă. "Da, Terra. Minunata planetă pe care ne aflăm", îi răspunse bunicul, mângâind capul acoperit cu un păr moale, șaten, al copilului.

"Soarele și Terra sunt primii îndrăgostiți din galaxia noastră", continuă bătrânul."Tot ce există pe lume este datorită iubirii lor. Haide să-ti spun o poveste!"

Se așezară pe o pătură în iarbă, copilul privind prin coroana jucăușă a unui copac, stând pe spate. Soarele îl împungea prin frunze, însă nu îl deranja. Era chiar bucuros. Bunicul își începu povestea.

- "E atât de frumos totul", se gândi Soarele, la începuturile lumii. Era o stea tânără și luminoasă la acea vreme, în căutarea minunilor Universului. Plin de curiozitate și dorința de a descoperiri, se plimba stingher prin Univers, căutând. Nu știa ce căuta și de ce căuta, însă "atunci când ai lumina în tine, tot ce poți face e să cauți", era crezul său.

"De n-aș fi atât de singur în tot acest infinit, pe care îl luminez zi de zi. De-aș putea găsi pe cineva cu care să împărtășesc minunile lumii, căldura ce o fac, călăuza luminii".

Mii de ani trecură astfel pentru bietul Soare, fără ca Universul sau orice zeu să îl asculte. "E un Univers mare. Un infinit de posibilități.", contempla el de multe ori. Cu speranța aproape pierdută, își continua viața colindând vastul Univers. O nebuloasă colo, comete dincolo, asteroizi și o mulțime de planete. Cu toate acestea, ceva lipsea.

În timp, chiar în jurul său, se formară bariere de asteroizi, care mai de care, de la un mileniu la altul, tot mai apărea câte o planeta în jurul său, însă niciuna care să îi înțeleagă taina. Să îi simtă cu adevarat căldura și magia. Să îi împărtășească povestea.

"Ce planetă ciudată e aceea", se miră într-o bună zi. În fața sa, la sute de mii de kilometrii distanță, o planetă aparte își făcu apariția. Cu cât se apropia, cu atât se vedeau mai bine minunățiile de pe ea. "Bună, eu sunt Terra și ador lumina ta, căldura ta", spuse într-un târziu planeta.

Soarele, total nepregătit, nu știu ce să zică. Tăcu rușinat, însă cu siguranță, în acea zi, strălucirea sa deveni mai mare. Era prima oară când o planetă vorbea cu el, îi păsa de el. Și era drăguț. Nou. Poate era ce căuta de milioane de ani.

Se împrieteniseră repede și era clar, de la o zi la alta, că ceva frumos se lega între ei. Terra, tot mai frumoasă și aburindă, își continua drumul către Soare. Cu fiecare distanță parcursă, din ea răsăreau firicele de substanțe, aburi și clocote fierbinți.

Frumoasa planetă devenea tot mai albastră și plină de viață. De multe ori, Soarelui îi părea că însăși Terra era o stea la fel ca el, însă o stea albastră, plină de "explozii ciudate". Terra înainta și înainta și înainta. Tot ce visa era să ajungă în brațele Soarelui și să fie împreună mereu.

Trecând pe lânga ei, o piatră observă jocul periculos pe care cei doi îl jucau. "Pun pariu că nu au habar ce fac", se gândi. "Bun să vă fie sufletul, dragii mei! li se adresă piatra. Știți? Dacă veți continua să vă apropiați, căldura ta stelară va distruge frumusețea sa, împreună cu tot ce este și ar putea fi. Eu sunt gardian al planetelor, și întâmplarea face să fiu în căutarea unei planete." Suna a propunere, însă cei doi erau mai surprinși de ce spusese piatra, decât de modul în care o făcu.

Extrem de mirați, Soarele și Terra începură să râdă. "Poftim? Tu, atât de mic și firav, să fii gardianul unei planete? Si ce anume vrei să păzești?", întrebă surprins Soarele. " Vreau să păzesc planetele ca ea de la extincție. Vedeți voi, există planete în Univers ce se îndrăgostesc de o stele și stele ce se îndrăgostesc de planete. La fel cum ea s-a îndrăgostit de tine și tu de ea. Iubirea poate fi de multe ori ca un un voal lăptos peste privirile și judecățile noastre. E legea Universului, nu a mea!"

Piatra se simțea tot mai relaxată și vorbea cu ei de parcă se știau dintotdeauna. "Acest voal vă poate opri din a vedea evidentul. Apropierea prea mare vă face rău. Și aici intrăm în poveste noi, gardienii. Dacă apucăm, desigur. Vă învățăm legile Universului, încât să puteți trăi împreună multe milioane de ani de acum încolo. Iar legea numărul unu este: Fiecare două corpuri din Univers pot fi atât de apropiate cât nu le afectează integritatea.". Limbajul acesta sofisticat îi pierdu pe cei doi. Dar tu, dragul meu, ai înțeles ce le spunea piatra? - "Da, bunicule! Răspunse copilul!" Iar bunicul reluă povestea.

- Ascultaseră cu atenție ore și ore în șir la mica piatră, și toate învățăturile pe care le știa. Un lung lanț de evenimente, întâmplări și legi ale Universului. Aflară care e distanța ideală la care se pot apropia, și modul uimitor prin care Soarele va crea minuni pe suprafața Terrei. Tot ea îi învăță despre lichidul care se concretiza pe Terra. Apa. Cei doi păreau că se țin de mână pe o bancă în parc, ascultând din înțelepciunea unui bătrân. La fel ca tine acum. (bătrânul zâmbi).

Nu comentară, și cumva, fără să poată explica de ce, aveau încredere în acea piatră. "Și acum, ultimul lucru. Eu voi rămâne cu tine, Terra. Voi gravita în jurul tău, ca un prieten bun, ce îți va reaminti mereu de ce este nevoie să rămâi la această distanță. Pentru aceasta, sunt paznicul tău."

Cei doi erau puțin mâhniți. Știau că piatra are dreptate, și căzură de acord să asculte, simțind în sinea lor că așa este bine pentru ei. "Luna", spuse Terra într-o zi, cu o voce jucăușă și emoționată. "Te vom numi Luna." Zâmbi și invită piatra, care de acum se numea Luna, să se poziționeze acolo unde e nevoie, pentru a le fi de ajutor amândurora.

"Tot ce mi-am dorit în viață, a fost să îi simt atingerea. Să fie mireasa mea și să îi pot oferi minunile Universului", îi povesti Soarele după o vreme, Lunii. "Dar poate, încă mai poți..." Un zâmbet sfios și ștrengăresc apăru pe chipul Lunii.

Mare fu uimirea Terrei în ziua în care Soarele îi oferi cadoul pregătit împreună cu Luna. "Știu că nu te voi putea atinge niciodată, deși lumina mea te scaldă în fiecare secundă, a fiecărei zile. Însă asta nu înseamnă că nu pot avea grijă de tine și nu îți pot oferi minunile Universului."

Vocea Soarelui era simplă și curată. Emoțiile explozive. Urma să îi ofere Terrei, primul și cel mai frumos cadou. Primăvara. Cu ale ei flori colorate, fluturi și tot ce e mai frumos. O împodobire a sufletului Terrei, venită direct din sufletul iubitului ei, Soarele.

Și cu acel prim cadou, de la un an la altul, Soarele avu grijă ca Terra, iubita sa planetă, să aibă mereu parte de lucruri frumoase și colorate, care să îi ofere culorile infinitului, sufletul Universului.

Atât de frumoasă arăta Terra, după mulți ani de la prima Primăvară, încât pe chipul Lunii a rămas până astăzi, un zâmbet larg, ce ne amintește cât de frumoasă este planeta noastra. Planeta care împreună cu Soarele, și în călăuzia Lunii, au împletit cea mai frumoasă poveste de dragoste. "Ooohh... de aceea Luna râde sper noi!" se gândi copilul.

Noi suntem copiii lor, și am moștenit darul iubirii de la ei. Când fluturii urcă în inimă iar florile înfloresc în suflet, știm că lumina altui suflet a sădit în noi eterninate. -

Copilul simțea un amestesc de exuberanță cu uimire și putină nedumerire, presărată peste. "Păi și, cum. Cine e planeta și cine e soarele dintre noi doi?", întrebă copilul.

Bătrânul îi luă mâna și o puse peste pieptul său. "Fiind copiii Terrei și a Soarelui, suntem și stea și planetă, dragul meu. Steaua din noi, încălzește planeta din cei pe care îi iubim, iar planeta din noi este încălzită de steaua din cei care ne iubesc pe noi.

Cu acest "dans" numit iubire, Universul are grijă de noi, Luna ne zâmbește zi de zi (copilul gândi "noapte de noapte, bunicule", însă nu spuse nimic. Îi era prea drag pentru a-l întrerupe din minunata poveste), Soarele de pe cer și cel din oamenii care ne iubesc, nasc primăveri în sufletele noastre, iar fluturii care ne gâdilă prin piept, au grijă ca steaua din noi să încălzească și să aducă multe primăveri în sufletele celor dragi nouă."

Ochii negri ai copilului păreau mai mari ca niciodată. Deja era ridicat în picioare, și cu un entuziasm cosmic, îl întrebă pe iubitul său bunic "Și atunci, eu câte primăveri am făcut în planeta ta?".

"Tot atâtea câte zâmbete mi-ai oferit.". Se priviră unul pe altul cu afecțiune, după care copilul îl răpi într-o lume imaginară, plină de stele și planete cu ale lor povești de dragoste.

Iar Soarele și Terra, și-au trăit povestea lor de dragoste, împreună cu înțeleapta și veșnic zâmbitoarea Lună, împrăștiind prin Univers, taina și esența iubirii. Toți suntem stele, toți suntem planete. Depinde de noi cum le îngrijim pe amândouă.

Și deși bunicul nu îi spuse, mulți ani mai târziu când copilul deveni bărbat, descoperi că cea mai simplă cale de a fi fericit era ca propriul soare să învețe taina încălzirii si înfloririi propriei planete. Era prima regula a fericirii. Mult mai simplu putea să ofere din căldura soarelui său altor oameni când era în pace cu el însuși.

Iar în noaptea nunții sale, îi povesti și soției legenda, făcând împreună un legământ similar cu Soarele si Terra. Iubirea poate fi un voal lăptos ce ne poate orbi, sau sufoca. Se întâmplă când apropiem prea mult planetele de stele. Dar dacă învățăm legea numărul unu a Universului, vom fi bine, plini de fericire, primăveri si fluturi jucăuși în inimă.

Lollipop

O colectie inspirata de exuberanta tinerei iubiri, ce foloseste culori pastelate si un design sugestiv. Caracterul sau delicat da un plus de personalitate produselor. Va invitam in continuare sa explorati colectia:

Afla povestea

Întreaga colecție

Bineinteles, puteti achizitiona intreaga colectie, ce include si parfumul nuntii. Astfel, toate momentele nuntii voastre vor fi asortate si personalizate!

Afla mai mult
Trusa gatitul miresei

Povestea miresei

Pachetul compus din tava, perie si oglinda, va face orice femeie sa se simta speciala in cea mai importanta zi din viata ei!

Afla mai mult
Cufar dar nunta

Comoara mirilor

Alaturi de plicurile personalizate, cufarul ofera invitatilor o modalitate discreta si eleganta de a oferi darul.

Afla mai mult

Poveste divina

Compus din cutiuta personalizata pentru verighete, farfurie pentru piscoturi, borcan pentru miere si, bineinteles, o tava personalizata pentru toate acestea.

Afla mai mult
Cutie verighete
Masa mirilor

Stralucirea Mesei Mirilor

Pahare elegante, personalizate in tema colectiei, alaturi de sticla - personalizata si ea, pentru ca voi sa sarbatoriti cum se cuvine!

Afla mai mult

Masa Nasilor

Si parintii vostri spirituali merita o celebrare pe masura! De aceea, colectia include si sticla si doua pahare asortate pentru nasi.

Afla mai mult
Masa nasilor
Guestbook nunta

Amintiri pentru eternitate

Invitatii vostri au ocazia sa va transmita cateva cuvinte la eveniment, pe care sa le puteti citi in liniste ori de cate ori veti dori!

Afla mai mult
Umerase miri

Eleganta Mirilor

Doua umerase asortate, personalizate pentru voi!

Afla mai mult

Eleganta Nasilor

Si nasii pot avea umerase personalizate, in ton cu evenimentul vostru!

Afla mai mult
Umerase nasi

Ai o intrebare sau doresti sa comanzi telefonic?

O poti contacta pe Cristiana:

Cosmina
Telefon 0744-623-716
Email cristiana@thesaria.ro
Deco Thesaria atelier produse handmade
Instagram Facebook
Despre noi Contact Termeni si conditii Politica GDPR Politica Cookie ANPC

Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro

Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatoriu pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului Romaniei.

livrare livrare livrare

Copyright SC Valo Volbis SRL @ 2019

A custom e-store made by: custom web development